am gasit un poem de robert desnos (probabil handicapat din pricina traducerii in engleza, care mie imi suna, insa, destul de bine, desi niciodata n-am avut incredere in ritmurile care circula pe underground wires in mine si pe care se-ntampla sa le gasesc armonioase, desi s-ar putea sa nu fie decat un cuantum de zgomote casnice si tipete de nebuni) care-a fost capabil de performanta spargerii gratiilor pe care-mi prajesc creierul si sentimentul amar ca iar incepe o saptamana in care o sa fiu tot mai departe de that person i saw when i was younger si-n corpul, constiinta si memoriile careia tot sper sa ma trezesc intr-o buna zi, dar mi-e cumva imposibil, ca in orice plan care transcede zona intermediara contaminata de zeci de marje de eroare care compun spontaneitatea aceea inspaimantatoare, a carei iminenta te poate tine treaz nopti in sir, la fel ca teama de unele vise pe care nu ti le poti aminti, pe care nu le poti rezolva, nici treaz fiind, ca atunci cand lucrezi la ceva ce necesita maxima precizie in timp ce flecaresti, si tot proiectul se duce naibii fara ca tu sa poti salva, macar, ceea ce incropisesi pana atunci. condamnarea la jumatati de masura si autoiluzionari care devin, in timp, autopunitii. devii, incet, epava propriilor eseuri despre viitor. devii mesagerul unei apocalipse nonviolente. acel om alergand singur cu ipodul in urechi, un aparat lasat sa mearga-n gol doar ca sa isi epuizeze bateriile. forta vitala. conjurand lipsa de repere reale si de formule de "keep on keepin' on". citind poemul asta pe care-l voi copy-pasta m-am gandit putin si la tablourile lui jean rustin, la chipurile acelea dizabilitate trase parca, exact ca niste masti din cauciuc moale, peste substanta dura a unui melanj stratificat de frica si dorinta si frica si dorinta, o repetabilitate pe jumatate caruselica, pe jumatate evolutiva, intr-un mod pe carel poti ghici ca fiind similar planselor care concentreaza dispunerea erelor geologice in economia unei felii de stanca si la propriile mele temeri legate de granitele ferfenitate ale insulei expuse la zambete si zile insorite pe care am descoperit-o in intunecimile desemnate cliseic ca "bitter times revisited", ceva real sau cu potential de a fi mai mult decat un simulacru in a city of delusion pare infestat cu virtutile simulacrelor.
BlogThis!
Share to Facebook
.jpg)
