Despre iubire si alti factori anorganici

Despre iubire s-a vorbit mult, sau s-a incercat. Sunt constienta de faptul ca nu voi aduce prea multe in definitia iubirii, nici nu as incerca sa fac asta, insa ca orice fiinta umana am dreptul asigurat prin nastere de a incerca. Cred ca fiecare  om in viata lui s-a intrebat daca a fost sau este indragostit cu adevarat, daca a simtit puritatea acestui sentiment dincolo de legile placerii si ale atractiei. Si unde este acea iubire eterna? Curios este faptul ca in momentul in care scriam la acest articol a venit prietena mea cu filmul Seven Pounds, film recomandat de A. Cred ca ar trebui sa ii multumesc pentru ca astfel am putut sa vad in seara asta un film grozav, dar sfasietor. Incep sa devin patetica. Stiu. Filmul este grozav. Incepe cu o convorbire telefonica. Ben [Will Smith] suna la urgente si cere o ambulanta pentru…. propria sinucidere. Ce sa intelegi de aici, dar trebuie sa ai rabdare. Povestea isi dezvaluie treptat misterele. La jumatatea filmului stiam cum se va sfarsi, era aproape imposibil sa nu iti dai seama, avand in vedere ca, dupa parerea mea, Will Smith a intrat in pielea personajului foarte bine! Nici Rosario Dawson care interpreteaza rolul lui Emily, o bolnava de inima in ultimul stadiu,  nu este mai prejos in ciuda faptului ca nu am mai auzit de ea nicaieri.  „Dumnezeu a creat lumea in 7 zile… eu in 7 secunde am naruit-o pe a mea[Ben Thomas]. Drama lui Ben  ar fi greu de suportat, iar deciziile pe care acesta le ia, nu cred ca ar putea cineva sa le ia vreodata. Cine  stie?! Niciodata sa nu spui niciodata. Nu vreau sa spun cum se termina sau vreun indiciu ceva, caci trebuie sa astepti finalul ca sa traiesti filmul cu adevarat. Marturisesc ca in primele 10 minute ma asteptam la altceva, insa din momentul in care mi-am dat voie sa am rabdare cu filmul, mi-am dat seama ca in aceste 2 ore oricine isi poate aminti cat de minunat este sa fii om, sa dai si sa primesti. Tu de cand nu ai mai dat inima ta cuiva? Si ai primit tot ceea ce ti-a fost dat? Caci iubirea nu vine cu masura. Nu cred in coincidente. Nu am crezut niciodata si nu o sa incep sa cred de acum inainte. Am trecut prin prea multe ca sa ma mai amagesc ca lucrurile se intampla doar de dragul… intamplarii.  Nici faptul ca filmul acesta a aparut tocmai in seara asta cand sunt up side down si tocmai ce lucram la articol. Insa era gol, nu avea esenta. Se simte in primele doua paragrafe. Acum dupa film e mai greu, in culise, aici, in inima mea, este mai greu. De cate ori nu ne-am ruinat viata fara sa ne dam seama, de cate ori nu am distrus parti din noi si din ceilalti? De cate ori nu am rupt farame care sa ne hraneasca doar orgoliul? Mandrie si prejudecata! De data asta chiar nu or sa ma mai interesze criticile, si stii de ce? Pentru ca de fiecare data cand ma apuc de scris  rup bucati din mine si pe  pun pe hartie, iar tu nu ai de unde sti asta, nu intelegi chinul si daca il intelegi, te asigur ca nu il intelegi pe al meu, caci tu nu traiesti in mine!  Ps: ma opresc aici chiar daca pare ca nu are noima si scop, insa nu  vreau sa las ratiunea sa inceapa sa dicteze aici. Ps2: n-am mai plans de  mult la un  film. De aceea de obicei refuz sa ma uit la astfel de filme singura, caci pe la jumatatea filmului prietena mea a plecat…