Ce … lula (mea) de criza

Nu exista eveniment sau situatie care sa fie prezumtiv de interes, cu toate ca putine mai sunt evenimentele sau situatiile care sa intereseze cu adevarat pe cineva, a caror debut sa nu fie urmat in ora imediat urmatoare de infiintarea celebrelor de-acum „celule de criza” sau „comandamente”. Suna pretios, asa-i ? Hai sa desfiintez un mit pentru cei care mai cred in eficienta unei astfel de adunaturi si care ar fi tentati sa-i crediteze cu vreo importanta, oricat de mica, in desfasurarea unor evenimente sau in gestionarea vreunei situatii asa cum a fost si cea cauzata de drama aeronavei pilotate de Adrian Iovan. Si cand vorbesc despre celulele de criza sau a comandamente o fac in deplina cunostinta de cauza, familiarizat cu modul in care acestea se intrunesc si „functioneaza”. Nervii m-au apucat in momentul in care retarzii obisnuiti ai presei noastre cea de toate zilele, corbii de profesie ai tuturor situatiilor in care miroase a sange sau cadavru, au prins a lauda la unison, desantat si gretos, nemaipomenitul fapt ca la nivelul ministerului X a fost constituita o celula de criza care „va pune cap la cap toate informatiile venite din zona si va coordona buna desfasurare a operatiunilor de salvare”. Asta desi „celulistii”, la mai bine de 4 ore de producerea teribilului accident, habar n-aveau pe ce lume traiesc. Celulele de criza sau comandamentele au, de obicei, in componenta membri ai esalonului III de prin ministere. Niste neica nimeni, majoritatea angajati pe pile, care au idee despre ceea ce fac cam cum am eu despre efectul alinierii planetelor asupra cresterii papadiilor sau despre modul in care un cutremur de grad 3,8 pe scara Richter afecteaza functionarea prostatei la barbatii cu ochi verzi si freza cu carare pe mijloc. Habarnisti dintr-un capat in altul. Se aduna intr-un birou si intreaba daca la ora aia mai e cineva in minister care sa le faca si lor o cafea. Isi aprind tigarile si apoi discuta despre ce li s-a mai intamplat fiecaruia in timpul scurs de la ultima celula de criza din care au facut parte. Cate unul, un pic mai implicat, ar fi tentat sa dea niste telefoane sa se intereseze despre cum decurg evenimentele. „Lasa, ba, ca suna ei ca stiu ca altfel ii ia mama dreacu’ pe toti”, il linistesc ceilalti. Desi astfel de „intruniri” s-ar putea const itui in unicele lor momente de glorie, presarate peste o existenta cenusie si insignifianta a carei varf de interes o constituie o excursie facuta vara in Antalya, niciunul nu este interesat sa profite de clipa de maxima vizibilitate pe care o situatie de acest gen o implica. Fiindca sunt facuti gramada si absolut deficitari atat profesional cat si la capitolul comunicare. Singurul lucru pe care il stiu cu certitudine este faptul ca presa nu va da in ei. Fiindca numerele lor de mobil sunt salvate in agenda telefoanelor fatucilor cu microfon si daca acestea fac imprudenta sa ii ia in balon, se ling pe bot pe viitor de bruma de informatii pe care, imediat ce le primesc din teritoriu, le „imprastie” discret, cu nelipsitul avertisment „Bai, io-t’ spun, da’ nu stii de la mine, clar ?”. In felul asta, despre functionarea celulelor de criza nu veti afla niciodata nimic de rau. Totul va fi aproape de superlativ. Fiindca fatucile nu vor sa rupa relatia cu o sursa „valoroasa” de informatii. Peste grupul habarnistilor troneaza cu un aer de vadita superioritate, un membru din esalonul II al ministerului in cauza. Este si singurul care are o idee vaga despre ce se intampla si care poate localiza, profesional vorbind, termenii in care lucrurile se produc. De obicei are si un nume care spune ceva. Chiar daca numele este cunoscut doar printre cei care isi desfasoara activitatea in domeniu, totusi este recunoscut ca „somitate” in domeniu. Spre diferenta de restul gastii celulei de criza, acesta are cuvintele la el si chiar are abilitatea de a lega mai mult de 4-5 propozitii la subiect. Uneori in termeni pretentiosi, voit de specialitate cat sa te bage in ceata, alteori in limbajul de lemn al genului de comunicare ce spune totul despre orice si nimic concret. Despre esalonul II din ministere s-ar putea vorbi la nesfarsit. Sunt cei care au ramas lipiti in scaune dupa 89 desi facusera parte din aparatul comunist pentru ca erau singurii care „stiau mersul”. Cei care au pus permanent frana oricarei idei de reforma adevarata la nivel ministerial. In timp si-au consolidat pozitiile implicandu-se din umbra in „afaceri” fiindca, nu-i asa ?, ei erau cei care aveau haturile ministerului, la ei ajungeau ponturile, ei erau si sunt rotita fara de care mecanismul s-ar gripa. Ministrii si secretarii de stat unsi politic sunt, in momentul in care sunt numiti in functie, de o „inocenta” profesionala vecina cu autismul. Astfel ca prima lor grija este sa interactioneze si sa se puna bine cu acesti adevarati guru ai angrenajului ministerial. Iar peste seful „executiv” al celulei in scripte mai apare, ca un soi de „capo di tutti capi”, seful politic al acesteia. De multe ori acesta afla ca a fost coordonatorul celulei la una-doua zile dupa ce evenimentele se incheie. Sau nu se afla in tara, fiind plecati cu treburi de serviciu intr-o delegatie in Alpii Orientali, de obicei Austria sau Elvetia. Daca sunt in tara si pot fi si contactati vor emite niste opinii naucitoare (gen ministrul Stroe : „Nu e treaba M.A.I. cu ce avioane zboara medicii si nici nu e treaba M.A.I. sa localizeze epava avionului”). Sau replici invaluite in aerul acela de zeitate suprema : „Stati, ba, linistiti, avem lucrurile sub control, da ?” Cam asa functioneaza, doamnelor si domnilor, o celula de criza. Cea care „pune cap la cap informatiile si coordoneaza desfasurarea operatiunilor”. Asa a functionat si aseara celula de criza de la nivelul M.A.I., cea care, printr-o implicare consistenta si un un act decizional ireprosabil a facut ca supravietuitorii sa fie gasiti de catre localnici si padurari. Care localnici nu se aflau in zona la cules ciuperci dupa cum nici padurarii nu s-au dus in padure pentru a hrani caprioarele ci au aflat de la televizor despre tragedie si s-au mobilizat pentru a interveni, dupa puteri si pricepere. Dupa cum primii care au reusit sa transmita informatii coerente au fost cei de la Salvamont Bihor. Modul in care a functionat celula de criza s-a putut observa la nivelul informatiilor transmise de presa. Presa care in decurs de ore bune s-a balbait mai rau decat s-a balbait Vanghelie atunci cand a fost pus sa conjuge verbul „a fi”. Ba toti sunt in afara oricarui pericol, ba sunt doi morti, ba unul, ba doi. Daca informatiile obtinute de presa de la celula de criza au fost cum au fost (si din punctul acesta de vedere nu pot fi aduse acuze), nu acelasi lucru s-a intamplat asupra modului in care presa a comunicat. Fiindca s-au gasit unii care sa afirme ca „avionul era pilotat de fostul sot al Romanitei Iovan” – ca si cum singurul merit al acestui om in intreaga sa viata a fost episodul absolut nefericit in care a ajuns sa fie sotul unei „creatoare de moda” de mana a taspea, mai cunoscuta pentru ca i s-au pozat in 10-12 cazuri cracii (si uneori cate o fesa din profil) pentru ambalajele ciorapilor de dama pe vremea odiosilor. Sau altii care sa-l boteze Adrian „Ivan” – cazul deontologului reporter Mircea Sime (cum ar fi, mai, sa spun si eu ca te cheama Mircea Himen, de exemplu ?). Unii nu au avut bunul simt sa elimine la montaj declaratiile unor oameni simpli ajunsi la fata locului care vorbeau despre faptul ca „soferul este mort, prins in cabina” – bun prilej pentru a ne amuza, nu ?, sau replici gen  „insa altii regreta ca nu au putut fi salvati toti” – ca si cum ar exista si unii care se bucura de faptul ca au existat victime. Totusi, celula de criza a produs ceva. Chiar nu se poate spune ca s-a intrunit degeaba. Fiindca, iata, tarziu in noapte, au decis ca, daca va fi cazul, un avion militar sa transporte ranitii la un spital din Bucuresti. Asta in situatia in care acestia sunt tratati intr-un spital de prima mana din Cluj Napoca si nu la dispensarul satesc din Vadeni, comuna Cavadinesti, judetul Galati. Aroganta „da” Bucuresti – buricul planetei. Inca o data s-a dovedit ca in fata nenorocirilor iesim sau nu cu bine functie de modul in care vom sti sa ne ajutam singuri la fata locului, cu mijloacele pe care le avem si priceperea fiecaruia dintre noi. Autoritatile platite din bani publici au fost si aseara, ca de fiecare data, varza. Si va garantez ca nici nu le e rusine vis-a-vis de asta. Ministrul Stroe s-a si pronuntat : „Autoritatile au intervenit corespunzator”. Misto cuvant, nu ? Corespunzator.