In

un an

nu am iesit un an de zile din casa. am pierdut timpul facand ceea ce citesti prin cartile acelea groase si plicticoase, scrise de mari clasici pe care trebuie sa ii…caci altfel nu poti spune ca esti.. ca se face cand esti un om singur, iar viata si semenii te dezamagesc peste masura. pentru inceput, an apelat la clisee. am jucat, deci, tot felul de partide de sah cu adversari imaginari, desprinsi fie din alte carti groase si ilizibile, fie din filme in care mi-ar fi placut, la o adica, sa traiesc. m-am gandit ce i-ar placea lui x sau y sa stie ca eu fac chestia asta, ar zice, iata, olga, pana si-n imaginatie esti de un rafinament combinat cu o mare doza de originalitate post-emo, iar eu m-as simti flatata pentru ca sunt un om care vrea cu orice pret sa intre-n etichete. uneori, am stat pe spate inchipuindu-mi ca ac abdomene. sau ca alerg. sau ca ma dau de-a dura prin iarba proaspat cosita de pe gazonul unui stadion parasit. am auzit ca e aproape acelasi lucru. ca si cand ai fugi sau te-ai da de-a dura. trebuie doar sa te concentrezi. am citit toate cartile copilariei- stiu, nu avea sens, veti zice, si nici nu e interesant, eu am citit ciresarii de 4 ori, ei bine, eu nu, niciodata, si de-asta am vrut astfel sa contrafac putin destinul meu de copil caruia nu-i placea sa citeasca nimic din ceea ce s-ar fi cuvenit si cel de adult care acum ar fi vrut sa fi citit tot, e si o treaba de reglare de conturi in familie, ai mei ma criticau mereu din pricina dezintereselor mele fata de jules verne si victor hugo si jack london, mereu veneau cu pilde despre cum, pe vremea lor nu erau atatea posibilitati. doar bpt-urile si painea cu unt si cu sunca, de aceea, intr-o zi mi-am inchipuit ca sunt taica-mio, anul de gratie 1976, si ca citesc copiii capitanului grant mancand nenumarate sandvichuri cu unt si sunca de praga, insa, a doua zi, mi-a fost rau. fireste, e un exces sa te crezi taica-to, mi-ar zice cineva, half-smiling. am alocat multe ore studiului fotomodelelor din reclamele firmei farmec, femei respectabile, imprastiate acum, sub protectia anonimatului, prin toate cartierele clujului. cu pometii inati si guri supradimensionate. le-am vazut pe cateva in troleu. (1, 6 si 25). am cautat cuvinte aiurea pe google si am gasit oameni vii cu nume inventate de mine, am urmarit-o din link in link pe o anume laura fornetti (la care ajunsesem cautand siteul firmei producatoare de fursecuri fornetti) o blonda ochioasa, licentiata-n biologie la carthage college, fosta domnisoara de onoare a unei americance clasice pe nume whitney care are un site dedicat nuntii ei cu micah, care a cerut-o de nevasta in timp ce mergeau sa cumpere un brad de craciun. am trait prefacandu-ma ca nu exista logica sau filozofie sau matematica sau geografie si ca la 39 de ani primesc premiul nobel pentru literatura, pentru o carte care inoveaza perceptia oamenilor asupra unor chestii devenite esentiale pentru omenire, iar in discurs folosesc multe expresii pompoase despre cum o femeie atat de tanara indrazneste sa se afirme asa si mi-am imaginat cartile alea grozave traduse si expuse pe tarabele unui orasel de provincie din belarus. m-am gandit la cum ma vor suna prietenii mei (ramasi in romania, eu stabilindu-ma, intre timp, intr-un oras din canada si refuzandu-i, astfe, tarii mama, primul ei nobel), la cum imi vor scrie e-mailuri si se vor bucura pentru tot restul vietii lor ca m-au cunoscut. apoi mi-am inchipuit intalnirea de 10 ani de la liceu, la care voi lipsi pentru ca voi fi plecata la o conferinta pe tema despartirii de postmodernism in constiinta est-europeana, pe asta nu stiu de unde am mai scos-o, dar suna grozav ca pretext pentru o atare absenta, apoi m-am gandit la intalnirea de 20 de ani de la aceeasi trista absolvire, la care voi merge insotita de barbatul meu, george sau richard sau chiar, intr-o fantezie mai evoluata, jonathan, caruia-i voi traduce, ostentativ, tot ceea ce vorbesc fostii mei colegi, gatuiti, rosii de incordare, evident ratati sau in pragul ratarii, apoi ma voi preface ca ies din sala festiva, fosta cantina muncitoreasca, pentru a vorbi la telefon cu baiatul meu, luke, in plus, voi purta tocuri care vor suna foarte profi pe cimentul lucios al incintei impodobite cu baloane si multiple bine-ati-venit, luke, tell me, have you eaten the cereals? asta mi se parea singurul pretext autentic pentru convorbirile snoabei care sunt, la 39, in fanteziile mele spontane, si nu stiu de ce tot viitorul meu proiectat si imposibil e tradus, nominal, intr-o engleza de hollywood. apoi, ca prin minune, ma intersectez cu f., cel mai bun prieten al lui m., cu care am si vorbit foarte mult, intr-alta zi in oglinda din fostul dormitor al mamei mele, si f. e chel, bolnav de ciroza, imi zice „arati superb" ii zic „cadillacul meu e parcat mai incolo, vrei sa te duc pana acasa?", ceea ce-i foarte kitsch si tipic pentru anul asta in casa, cand am avut carnet de sofer, sofer personal, 2 amanti, un copil, doi copii, o fetita, doi caini, un motan (alfonzo), un chef tematic de ziua mea (27 de ani) o gripa urata, un iubit grijuliu, un iubit cheater, o depresie, doua rivale- una medic estetician, cealalta profesoara de educatie civica, iar fiecare om pe care l-am cunoscut vreodata si-a primit rasplata cuvenita. si nu numai, nu numai. (to be continued)

Read More

Share Tweet Pin It +1

0 Comments

In

friendly ghosts

to andra, la a carei friendly absent ghost m-am gandit zilele astea ca la un exponat interesant si must-have pt pagina mea, un pretext ca sa ma-ntorc in bittertimes. sa va explic. e vorba despre povesti ratate. proverbiale prin imposibilitatea patologica de-a fi fost duse la bun sfarsit. frustrante in virtutea aceleiasi patologii. povesti anarhiste, care si-au refuzat locul in biografia mea secatuita de mituri ale spaimei, tradarii, jocurilor de masti, iluziilor optice, legilor compensatiei, scandalurilor absurde, obscenitatii involuntare. povesti perverse ca niste fetite inconstiente de farmecul lor carnal precoce-diabolic-revoltator. cele cateva chestii care nu se-mplinesc (am mai zis-o) si pe care toti le avem undeva, intr-o valiza, sub pat, gata sa le redezvoltam ca pe niste proiecte urbane abandonate din lipsa de fonduri. gata mereu sa schimbam fata anosta a teritoriilor tarate de esecuri si tabieturi pe care le rasfatam cu tot soiul de apelative artificiale si iluzorii, ca apoi, intr-o oglinda tasnind ca tot unexpectedul de fiecare zi, dintr-un zid, sa le declaram nesanatoase, mincinoase, repulsive. gata mereu sa fugim in lume. lumea careia, blocati undeva intre 17 si 18 ani, refuzam, prosteste, indarjiti, sa-i apartinem. si-n care (prosteste, indarjiti, novici cu aere de initiati in tainele unor whatevers- riscant zise filozofii sau religii- ce prezinta dezavantajul de-a fi disponibile si-n forme vulgarizate, de buzunar, ca orice ghid feng-shui sau de astrologie sau de ghicit in palma) ne plasam totusi. suprasolicitati fictiv, devenim personaje care traiesc in virtutea unei naratiuni pe care vrem, la un mom. dat, s-o scriem, si asa, de azi pe azi, ne trezim inghesuiti impropriu in tot soiul de drafts, cu un parcurs existential (omg, pe ce teren alunecos am ajuns) fals sau injumatatit, un soi de viata monstruoasa in care niciun blank dintre somn si trezie sa nu fie umplut de vise, oricat de stupide, oricat de trashy in comparatie cu experientele onirice zise edificatoare si utile cercetarii subconstientului. si tu, nu doar noi, care am putea fi toti sau, la fel de bine, niciunul, traiesti trisand sau mimand, la modul conjunctiv sau la toate modurile nepredicative. you have surely seen that before. in a dream. cand te-ntalnesti cu unul dintre papusarii care puneau pe roate povestea ta cu atat de mult potential mitic si esential si-ti vine sa-i platesti cumva pentru ca te-a lasat in mijlocul unui drum oricum incert si fara borne kilometrice, ca s-a dus sa implineasca, egoist, destinul mai practic, mai coerent, mai putin ornamentat, mai putin exploatabil din punct de vedere artisic, destinul mai putin literar, deci, al altcuiva, al tipei care ii scrie sms-uri de dragoste si sex, mai mult de sex, desigur, agramate si pline de inadvertente siropoase, toate un oximoron, my dark angel, my bitter sweet, al fetei care traieste intr-o casa foarte asemanatoare cu aia descrisa de jung, si care s-ar putea sa nu fie constienta de modul in care mediul ei natural se rasfrange asupra personalitatii ei croite rusinos de simplu, de modul in care ceea ce credem despre ea ii degaja aerul asta nociv-otravitor-atractiv, al fetei aleia dulci, care pare si chiar e ok din fabricatie, as compared to you, o personalitate problematica, deci risipa de frumusete si alte voluptati abisale, vezi si tu, visele cu cei de care ti-e cel mai dor urmaresc, in mod paradoxal, tiparele ineficiente ale razbunarii, in fond, habar n-ai ce ar putea starni mai multa spaima, neliniste, panica in celalalt pe care-ti faci iluzia ca-l cunosti bazandu-te, cuminte si conformista, pe cateva date statistice transcrise intr-o agenda sau la spatele unui caiet de fizica, dintr-a 10a, cand s-ar putea sa se caste in urma sau in numele lui arhive infinite, ca cea din "toate numele", continand, ei bine, da, toate numele lui, toate alter egourile lui, toate invataturile, toate legile si acceptiunile si compromis si interdictele lui. toate componentele fragile despre care nu te-a lasat sa afli (as in "to learn") nimic. ca il mai vad (eu si niciodata tu, ca un ghinion), ca mai auzim cu cine unde a mers, ca l-am incadrat deja in tiparul incurabililor raniti care cauta in iubitele lor minore umbra cuiva acum matur, responsabil, probabil salariata a vreunei companii din orasul in care si-a facut studiile, sau amanta a vreunui misterios om de afaceri (asa suna scenariile despre acei necunoscuti despre care ne-am obisnuit sa facem tot soiul de presupuneri delicioase si care , la un moment dat, dispar cu totul din raza noastra vizuala..), asta e lipsit de importanta. m-am gandit ca daca o sa (am curajul sa) scriu asta va fi ca si cum, prescriindu-ti tie un tratament iluzoriu /sau delusional, ma voi vindeca pe mine insami de bolile vietii de atunci, de acolo, din hunedoara aia paraginita si violenta si uneori rece si uneori cetoasa si uneori populata de stafii ca asta, baieti in jeansi rupti, cu plete si bocanci negri, atatea detalii am putut sa retin, paradoxal, detalii fashionistice, superficiale, clisee despre care am aflat tarziu ca sunt clisee, falsuri despre care am aflat prea tarziu ca sunt flasuri, toate comportandu-se, de fapt, atat de bine in mediul natural al creaturilor alora care, cu insistenta si rautate, ne taiau over and over, calea.

Read More

Share Tweet Pin It +1

0 Comments