Conturarea sensului sau construirea lui?

Omul e ca o sinusoida (parca am mai precizat la un moment dat aspectul asta). Daca omul ar constitui un echilibru atunci nu am mai discuta despre dezechilibru, fenomen care, din pacate, apare in mintea fiecaruia la un moment dat. E si mai grav atunci cand, concomitent, apare si in suflet. Ne formam in interior un prototip al lumii in care traim, unii dintre noi percepand-o ca fiind una sensibila. Deci suntem noi, cred, sensibili. Desi vrem sa parem puternici, de neatins. Astfel ne planificam viata lasandu-ne timp sa construim colivii, celule, pivnite, locasuri in care ne inchidem demonii, dramele, indicatorii distorsiunilor interioare de care nu mai vrem sa fim constienti. Structura inconstienta a acestor constructii insa este punctul slab al proiectului nostru, este articulatia plastica unde cedeaza totul iar demonii evadeaza si ne cotropesc. Acest dezechilibru, pare-mi-se, apare din nevoia exacerbata de a domina bula in care traim. Fiindca, daca nu stiati, fiecare traim intr-o bula mai mult mai mai putin permisiva factorilor exteriori. Ne cenzuram propriul sistem de referinta din nevoia supravietuirii la niveluri diferite. Ne manifestam ego-uri si ascundem frica. Ajungem astfel sa negam existenta propriului arbitru si chiar sa ne ignoram propria realitate, trezindu-ne apoi intr-o explozie de proportii imense. Ce mai ramane atunci de facut decat a strange ramasitele si a reconstrui o structura pe acelasi tipic? Exista si varianta de a cauta alte resurse si a construi cu totul altceva?