Despre resemnare…

In lumea noastra, cine mai are nevoie de povesti? ma intreb… Si totusi astazi am sa va spun o poveste. Mi-a spus-o si mie Lucia (pe al ei blog) si v-o transmit si voua. E o poveste pe care nepotii o pot spune bunicilor, cand focul mistuie bustenii in soba si vantul ingheata sufletele oricarui muritor. O poveste pe care copiii o pot spune parintilor, cand neputinta da tarcoale viselor. Cateva minute, cateva cuvinte, cateva virgule si, poate, cateva raspunsuri… Cand eram foarte mic adoram circul; si ceea ce imi placea mai mult la circ erau animalele. Imi atragea atentia mai ales elefantul care, dupa cum am aflat mai tarziu, era preferat si de alti copii. In timpul spectacolului, gigantul animal oferea o impresionanta reprezentatie de greutate, marime si forta iesite din comun…Dar, inainte sau dupa intrarea in scena, elefantul ramanea legat de un mic tarus infipt in sol cu un lant ce-i cuprindea unul dintre picioare. Totusi , tarusul era doar o minuscula bucata de lemn abia ingropata cativa centimetri in pamant. Si, chiar daca lantul era gros si puternic, mi se parea evident ca un animal capabil sa smulga un copac din radacini, ar fi putut cu usurinta sa se elibereze de tarus si sa evadeze. Misterul continua sa existe in mintea mea. Oare ce il retine? De ce nu fuge? Cand aveam cinci sau sase ani, eu inca aveam incredere in intelepciunea celor mari. Am intrebat atunci pe un profesor, pe un tata sau pe un unchi, care era taina elefantului. Vreunul dintre ei mi-a explicat ca elefantul nu fugea pentru ca era dresat. Am pus atunci o intrebare evidenta: „Daca e dresat, de ce il mai leaga? ” Nu imi amintesc sa fi primit vreun raspuns coerent. Cu timpul, am uitat de enigma elefantului si a tarusului, amintindu-mi de ea doar atunci cand mai intalneam cate o persoana care isi pusese aceeasi intrebare. Acum cativa ani, am descoperit ca, spre norocul meu, cineva era suficient de intelept ca sa gaseasca raspunsul: Elefantul de la circ nu scapa deoarece a fost legat de un asemenea tarus inca de cand era foarte, foarte mic. Am inchis atunci ochii si mi-am imaginat nou-nascutul elefantel, lipsit de aparare, legat de acea bucata de lemn. Sunt sigur ca, in acel moment, micutul elefant a impins, a tras si a transpirat incercand sa evadeze. Si, in ciuda tuturor eforturilor sale, nu a reusit, pentru ca era prea greu pentru el. Mi-am imaginat ca adormea istovit si ca in ziua urmatoare incerca din nou, a doua zi iar, a treia zi din nou… Pana cand, intr-o zi, intr-o zi nu prea luminoasa din istoria vietii sale, animalul si-a acceptat neputinta si s-a resemnat. Acel elefant imens si puternic pe care-l vedem la circ, nu scapa deoarece, sarmanul, crede ca nu poate. El nu a uitat nici acum neputinta pe care a simtit-o la putine zile dupa ce s-a nascut. Si mai rau este ca niciodata nu a mai pus la indoiala convingerea pe care i-o pastrase acea amintire. Niciodata, niciodata nu a mai avut intentia de a-si incerca fortele… (Elefantul inlantuit – Jorge Bucay)