“Invidiosul in lipsuri traieste.” Din ciclul “Cogito”: Invidie

Buna ziua, sunteti bine? Daca n-ati fi, nu v-ar arde de citit de prin bloguri, deci, sunteti bine. Ma bucur. Si eu sunt bine. Acum. Stiu ca-mi va fi mereu bine si dupa fiecare din episoadele inevitabile de rau care urmeaza acestui moment de bine. Sa stiti ca-mi pare rau ca am abordat pentru articolul meu de azi acest proverb turcesc despre un prea putin onorant sentiment pe care-l manifestam noi, din egoism, cand si cand: invidia. Imi pare rau, nu de altceva, doar pentru ca-i recunosc astfel existenta in firea noastra. Eu nu (mai) gasesc in prezent justificare acestui sentiment si sufar pentru tulburarile prostesti pe care stiu ca le provoaca in om. Urechilor mele le este dat, nu de putine ori, sa auda ca eu nu stiu ce-i suferinta adevarata, ca nu cunosc adevaratul rau si-adevaratele lipsuri. Dumnezeu stie bine ce adevar cunosc eu despre suferinta si lipsuri. Eu multumesc cu recunostinta pentru tot ceea ce, bun si rau, greu si usor, mi s-a dat pana acum a trai. M-au facut ceea ce sunt. Nu stiu ce necazuri imi vor mai fi necesare sa patimesc pentru a ma indrepta. Nu ma voi ruga sa nu le intampin, cat sa nu ma prabusesc sub ele. Totusi: cine crede ca vrea sa traiasca cele ale mele, sa le ceara lui Dumnezeu pe toate, si daca i s e cuvin, Domnul i le va da. Eu una, am invatat una si buna: nu tot ceea ce tanjesc imi prinde apoi bine, nici de folos nu mi-e. Daca ma uit peste gard si vad balansoarul vecinilor, eu zic, conform proverbului: mie imi lipseste. Are rost sa sufar pentru aceasta lipsa? Pot eu sta in balansoar din cauza durerilor de coaste? Imi place mie, planta de apartament, sa stau expusa in vazul lumii, in balansoarul din curte? Pot avea langa balansoar si toate dictionarele, caietele, pixurile, bomboanele, telefonul, canile (de cafea, de apa pentru medicamente), etc. pe care le am la indemana in casa? Imi place mie soarele, arsita? Nu exclud sa amenajez in viitor un coltisor in gradina, dar nu din invidie, ci de nevoie, daca o voi simti. Pentru prietenii pe care voi vrea sa-i invit vara, la mine. As fi vrut, poate sa fiu si eu “metaforista”. Daca tot mi-e drag sa scriu, sa pot zice si eu “rochie de vant”, cum zice Psi, sau “ger topit in patratele fine”, ca Abisuri. Le invidiez? Ce stiu eu cu adevarat despre viata lor (pe care le-o doresc, sincer, cat mai frumoasa)? Si de ce m-as simti lipsita, cand am de fapt esentialul? Cu cat mi-ar usura metaforizarea vorbirii, poetizarea amanuntelor vietii, durerile de coloana si prabusirile depresive? Cu cat ar inmulti, orice cred ca nu am deja dar au altii, iubirea deplina pe care m-a binecuvantat Dumnezeu s-o primesc, cel putin (in deplinatatea ei, ma refer) de la viitorul meu sot? “Fratele nu doreste ca fratele sa prospere, dar nici sa moara.”- spune un alt proverb turcesc.  Nu-l uram pe celalalt cat sa-l vedem mort doar pentru ca are ceea ce noi inca nu avem, ne e ciuda doar ca are el si n-avem noi. Sa avem totusi in vedere, ca in randuiala aceluia de viata, in destinul sau, cum gresit consideram a spune, sunt si parinti bolnavi, sau litigii, sau Dumnezeu stie cate alte rele. Daca-i dorim “norocul”, daca i-L cerem lui Dumnezeu pentru noi, sa acceptam fara cartire si pretul sau.
 

IT & Life.. Published @ 2023 by fantezii