Primavara mea. Autentica

Tot ce-i mult strica. Orice exces e daunator. E un fapt probat, periodic, de toata lumea. Chiar si dragostea, cand sare peste limite, cand trece dincolo de firesc, provoaca daune. Daramite altele… Un episod recent, care m-a-ntristat,  mi-a readus in atentie, ori mai bine spus in prim-planul memoriei inimii, cat de mult rau mi-au facut (si inca-mi fac) excesele. De orice natura ar fi ele. De mancare, de ciocolata -leac antistress, de pastile, de temeri, de scuze, de surogate diverse precum Internet, blog, ori conversatii virtuale vechi in care fie si numai aparitia/disparitia unui ID luminos de mess pe ecran era menita a ma ridica-n al noualea cer ori a ma cobori in cel mai adanc infern. Exces de sperante, de vise, de dorinte, de planuri, de frustrari, de temeri de esec, de indoieli, de intrebari, de asteptari (oh, Doamne, cate asteptari), de neraspunsuri… Aproape ca deplang acele vremuri din care mici reminiscente se intrezaresc si azi. Nu-mi doresc sa mai trec vreodata pe acolo, pentru ca stiu ca TOATE si-au pus amprenta asupra fiintei mele, asupra a ceea ce azi am devenit. Cateodata mi-as dori sa sterg cu buretele sentimente, trairi, intamplari, dar mai ales asteptari si neintamplari. La o mai atenta privire insa imi dau seama ca si toate acestea au format ceea ce sunt azi. Cu putine bune si poate cu mai multe rele. Cu rani cicatrizate, altele nevindecate, cu abisuri dureroase, dar neletale, cu sperante innoite, dar cu asteptari realiste, cu doruri temperate si cu infranari sanatoase ale galopului inimii, cu accente de entuziasm moderat ori, dimpotriva, cu explozii de bucurie copilareasca, dar autentica. Poate ca toate au ajutat, in sens bun ori mai putin bun, la ceea ce sunt azi: o simpla tentativa de Primavara pentru sufletu-mi mult prea adesea morocanos si intomnat. Da. Eu sunt Primavara mea. Singurul anotimp care ma-ntelege. Ma stie.  Si… in sfarsit ma accepta. Va doresc si voua, din toata inima, sa va (re)gasiti anotimpul potrivit. In voi.