Nu-mi mai cereti sa plec, pentru ca tot ce-mi vrea inima e sa raman! Da, recunosc. Sunt adepta cuibului. Nu sunt pasare de noapte, nici de zi n-as putea spune ca sunt, doar visez la niste aripi, din fire de inima, care sa ma ajute sa zbor lin peste creste si doruri. Cuib in sensul de cuibarit. N-am visat niciodata sa plec peste mari si tari si sa raman acolo, primesc inca reprosuri pentru asta. N-am vrut si nu m-am agatat de calatorii lungi, pentru simplul motiv ca dorul de casa ma mistuie acut. Cel mai mult am fost plecata trei luni. Le-am asemuit cu o vesnicie. Nici n-am fost prea functionala in acele luni, in fiecare zi telefonam, scriam, asteptam… Nici azi n-au inteles unii de ce m-am intors, iar eu nu inteleg nici acum prea bine de ce am plecat. Dorul de “acasa” nu e doar o vorba-n vant. Sau care suna bine la ureche. E un fapt, ori un sentiment pe care nu-l poti explica. Nici n-ar trebui sa-ncerci. Cum sa-i explici unui om ca, desi te poate astepta nu stiu ce super-loc de munca, ori bunastare sociala, nu poti in fapt ‘sa fii chiar bine’ cand simti pustiu in suflet? Cand in fiecare zi in care esti departe, tu te-ntrebi cum pica oare razele soarelui pe fruntile celor dragi de acasa, sau cum s-o vedea pe-nserat luna dinspre ei, ori daca ploaia s-a abatut si asupra lor or ziua le-a trecut la fel de greu precum tie? Cum sa-i explici inimii ca ea ar trebui sa-si poarte, fara teama, acel “acasa” cu ea pretutindeni? Cum sa ii convingi pe ceilalti ca “acasa” e, de fapt, acolo unde iti e sufletul? Cunosc multi oameni care au plecat si au ramas pe meleaguri straine.
Fara nici cea mai mica dorinta de a se intoarce vreodata in Romania. La intrebarea mea: ‘cum poti?’ am primit un raspuns: ‘simplu, (in timp) te detasezi’. N-am reusit niciodata sa ma “detasez”. Nici la propriu, nici la figurat. Ori de cate ori am fost plecata, mi-a ramas inima in cuib. In cuibul de aici, asa cum este/a fost el. Imperfect, incomplet. Toate cartile postale trimise alor mei incepeau si se terminau cu… ‘abia astept sa ma intorc acasa’. Da, stiu, poate sunt prea legata de cuib. Poate e timpul sa zbor. Sau poate e doar timpul sa fac loc si altcuiva in al meu cuib. Asa, reinsufletit si impartasit, poate as redescoperi ce-nseamna cu adevarat a cuibari. [...] Atipisem. M-am trezit adineauri cu cel mai frumos vis in gand: visul de a construi un cuib. La patru maini si doua suflete. E un vis frumos…
.jpg)
