i’ve got the snow on my side, i have no doubts about that…

stau pe canapea in pozitia cliseica a pacientului unui psihiatru invizibil sau care nu ii cunoaste limba. nu ma confesez, proiectez. depresia se risipeste si ma mir ca am trait-o vreodata sau ca vreodata m-am urat  pentru pozitia aia ghemuita, concomitent cu asumarea si cultivarea masochista a ei, in pat, cu perna aia portocalie zgrumturoasa in brate si un ceai nutcracker rece pe noptiera, scrolling down fotografiile unor fete mult mai frumoase decat am fost sau voi fi vreodata, intrebandu-ma, click dupa click, ce cautam sau ce as putea sa caut in viata cuiva deprins cu o atare imagine longilina-seductive, faptele confirmau indoiala mea amaruie si voluptoasa ca o cafea neindulcita, bauta pe stomacul gol, pricinuind mici intepaturi in stomac, durerile din viitorul glorios incunuat de bolile de la capatul tuturor curelor mele inconstiente, edge to starvation,  si gandul ca "am avut dreptate in toate dispretuirile mele".  stiam ca nu vede nimeni si ca sunt absolut singura (that's it, honey, you're alone now), dar nu ma puteam abtine sa nu imi inchipui stop-cadrul asta edificator pentru ilustrarea micilor mele colapsuri emotionale ca pe ceva foarte adecvat unei estetici cinematografice (some romantic comedy de mana a doua) si sa nu zambesc prosteste.  though, i swear i died inside that night…nu stiu cui sa-i multumesc pentru the empty cavity i've become, chinuindu-se, ca un zombie, sa-si recapete drepturile depline de fiinta capabila sa simta pe bune, nu sa-si aminteasca doar, cu un fel de durere surdo-muta, disabled music for disabled ppl like, cum era. poate-i mai safe asa. mda. in case of a zombie attack, i'll be on the other side, cum ziceau cei de pe "a softer world". problema principala e jena narativa de dupa ce toate astea trec si par indepartate si neverosimile. mosteniri livresti si pasaje suprainterpretate. cate din senzatiile aferente se pastreaza vii, autentice, cate au macar o mica valoare etica, din cate inveti, intr-adevar, altceva decat obisnuitul "you're being too harsh" (exigentul si sobrul "olga, eu zic s.-o lasi mai moale", revenind laitmotivic in sfaturile f bun si rezonabile, de altfel, formulate de andra in traditionalele conferinte telefonice din holul bcu-ului)?  superficialitatea mea temporar convertita intr-.un soi de sistem autopuntiv se comporta ca o vietate stranie, independenta de my real self. ca produsul tuturor avorturile afective spontane: o masa informa de sange, viscere subdezvoltate, ceva ce ar fi putut avea un destin bine conturat, dar care s-a multumit sa se rezume la o zbuciumata viata intrauterina (etapa de dinaintea relaxarii si a cozynessului imposibil din proiectul meu existential). momentan, ca intr-o piesa de la garbage, i pretend for happy end. am de scris/terminat niste articole si, pe deasupra, i'm busy mending broken pieces of the life i had before care, pulverizate-n aerul inchis al habitatului meu natural, il echivaleaza cu acel ceva specific odaii unei fete nefericite. and that freakin sucks…