un an

nu am iesit un an de zile din casa. am pierdut timpul facand ceea ce citesti prin cartile acelea groase si plicticoase, scrise de mari clasici pe care trebuie sa ii…caci altfel nu poti spune ca esti.. ca se face cand esti un om singur, iar viata si semenii te dezamagesc peste masura. pentru inceput, an apelat la clisee. am jucat, deci, tot felul de partide de sah cu adversari imaginari, desprinsi fie din alte carti groase si ilizibile, fie din filme in care mi-ar fi placut, la o adica, sa traiesc. m-am gandit ce i-ar placea lui x sau y sa stie ca eu fac chestia asta, ar zice, iata, olga, pana si-n imaginatie esti de un rafinament combinat cu o mare doza de originalitate post-emo, iar eu m-as simti flatata pentru ca sunt un om care vrea cu orice pret sa intre-n etichete. uneori, am stat pe spate inchipuindu-mi ca ac abdomene. sau ca alerg. sau ca ma dau de-a dura prin iarba proaspat cosita de pe gazonul unui stadion parasit. am auzit ca e aproape acelasi lucru. ca si cand ai fugi sau te-ai da de-a dura. trebuie doar sa te concentrezi. am citit toate cartile copilariei- stiu, nu avea sens, veti zice, si nici nu e interesant, eu am citit ciresarii de 4 ori, ei bine, eu nu, niciodata, si de-asta am vrut astfel sa contrafac putin destinul meu de copil caruia nu-i placea sa citeasca nimic din ceea ce s-ar fi cuvenit si cel de adult care acum ar fi vrut sa fi citit tot, e si o treaba de reglare de conturi in familie, ai mei ma criticau mereu din pricina dezintereselor mele fata de jules verne si victor hugo si jack london, mereu veneau cu pilde despre cum, pe vremea lor nu erau atatea posibilitati. doar bpt-urile si painea cu unt si cu sunca, de aceea, intr-o zi mi-am inchipuit ca sunt taica-mio, anul de gratie 1976, si ca citesc copiii capitanului grant mancand nenumarate sandvichuri cu unt si sunca de praga, insa, a doua zi, mi-a fost rau. fireste, e un exces sa te crezi taica-to, mi-ar zice cineva, half-smiling. am alocat multe ore studiului fotomodelelor din reclamele firmei farmec, femei respectabile, imprastiate acum, sub protectia anonimatului, prin toate cartierele clujului. cu pometii inati si guri supradimensionate. le-am vazut pe cateva in troleu. (1, 6 si 25). am cautat cuvinte aiurea pe google si am gasit oameni vii cu nume inventate de mine, am urmarit-o din link in link pe o anume laura fornetti (la care ajunsesem cautand siteul firmei producatoare de fursecuri fornetti) o blonda ochioasa, licentiata-n biologie la carthage college, fosta domnisoara de onoare a unei americance clasice pe nume whitney care are un site dedicat nuntii ei cu micah, care a cerut-o de nevasta in timp ce mergeau sa cumpere un brad de craciun. am trait prefacandu-ma ca nu exista logica sau filozofie sau matematica sau geografie si ca la 39 de ani primesc premiul nobel pentru literatura, pentru o carte care inoveaza perceptia oamenilor asupra unor chestii devenite esentiale pentru omenire, iar in discurs folosesc multe expresii pompoase despre cum o femeie atat de tanara indrazneste sa se afirme asa si mi-am imaginat cartile alea grozave traduse si expuse pe tarabele unui orasel de provincie din belarus. m-am gandit la cum ma vor suna prietenii mei (ramasi in romania, eu stabilindu-ma, intre timp, intr-un oras din canada si refuzandu-i, astfe, tarii mama, primul ei nobel), la cum imi vor scrie e-mailuri si se vor bucura pentru tot restul vietii lor ca m-au cunoscut. apoi mi-am inchipuit intalnirea de 10 ani de la liceu, la care voi lipsi pentru ca voi fi plecata la o conferinta pe tema despartirii de postmodernism in constiinta est-europeana, pe asta nu stiu de unde am mai scos-o, dar suna grozav ca pretext pentru o atare absenta, apoi m-am gandit la intalnirea de 20 de ani de la aceeasi trista absolvire, la care voi merge insotita de barbatul meu, george sau richard sau chiar, intr-o fantezie mai evoluata, jonathan, caruia-i voi traduce, ostentativ, tot ceea ce vorbesc fostii mei colegi, gatuiti, rosii de incordare, evident ratati sau in pragul ratarii, apoi ma voi preface ca ies din sala festiva, fosta cantina muncitoreasca, pentru a vorbi la telefon cu baiatul meu, luke, in plus, voi purta tocuri care vor suna foarte profi pe cimentul lucios al incintei impodobite cu baloane si multiple bine-ati-venit, luke, tell me, have you eaten the cereals? asta mi se parea singurul pretext autentic pentru convorbirile snoabei care sunt, la 39, in fanteziile mele spontane, si nu stiu de ce tot viitorul meu proiectat si imposibil e tradus, nominal, intr-o engleza de hollywood. apoi, ca prin minune, ma intersectez cu f., cel mai bun prieten al lui m., cu care am si vorbit foarte mult, intr-alta zi in oglinda din fostul dormitor al mamei mele, si f. e chel, bolnav de ciroza, imi zice „arati superb" ii zic „cadillacul meu e parcat mai incolo, vrei sa te duc pana acasa?", ceea ce-i foarte kitsch si tipic pentru anul asta in casa, cand am avut carnet de sofer, sofer personal, 2 amanti, un copil, doi copii, o fetita, doi caini, un motan (alfonzo), un chef tematic de ziua mea (27 de ani) o gripa urata, un iubit grijuliu, un iubit cheater, o depresie, doua rivale- una medic estetician, cealalta profesoara de educatie civica, iar fiecare om pe care l-am cunoscut vreodata si-a primit rasplata cuvenita. si nu numai, nu numai. (to be continued)